Revenire

Il iubea. Il iubea inca de cand isi desenase gandurile pe spatele lui . Il iubea inca de cand isi ghicisera unul altuia gandurile pe un geam aburit. Era al ei si ea era a lui. Isi apartineau, asa spusesera odata.
Ii lipsea. Dorise sa arunce toate ceasurile doar, doar se va opri timpul in loc si va uita de ei. Dulce uitare. Dulce abandon in bratele lui. Regreta ca nu o facuse, ca nu incercase macar sa scape de ticaitul ala amenintator.
Furtuni si valuri peste valuri. Inca erau 2. Si il iubea in fiecare dimineata mai mult. Mii de chestii ii zvacneau din inima. El ii zvacnea din inima si ii alerga nestingherit prin artere. Mereu. De fiecare data cand il vedea, de fiecare data cand se gandea la el, de fiecare data cand ii zambea, de fiecare data cand ii simtea parfumul.
Ce nu stia el e ca si dupa ce trecuse atata timp, dupa ce trecusera 10800 ore de cand erau impreuna, ei inca ii mai tremurau picioarele cand cobora scarile sa-l intalneasca, ca inca ii mai aparea un zambet tamp pe fata cand se gandea la el, ca inca ii tresarea inima cand o suna, ca inca o treceau fiori pe sira spinarii cand o saruta. Ce nu stia el e ca dupa atata timp era la fel de incantata sa il vada cum e un copil mic cand vede o jucarie intr-o vitrina. Ce nu stia el e ca inca era agitata si nerabdatoare cand trebuia sa-l vada. Ce nu stia el e ca atunci cand ploua simtea o nevoie teribila sa fie in bratele lui.
Era constient insa de faptul ca il iubeste. Insa nu stia cu ce intensitate.

Mara si Mihai(II)

Ii placea sa adoarma langa Mihai. Sa stea sub patura. Impreuna. Cu capul pe pieptul lui. Fara sa vorbeasca. Cu nasul in parul ei. Cu degetele cutreierandu-i nestingherite fiecare centimetru din corp. Cu ochii lui mici si privirea senina care ii urmarea fiecare miscare. Ii placea cand ii desena pe spate cele 3 cercuri. Era secretul lor, erau cercurile lor. Ii desenase si ea, odata, ceva pe spate. Niste litere aruncate si o particica din ea.
Ii placea sa se trezeasca in bratele sale. Sa ii spuna cat de frumoasa e dimineata.Ii placea mutrita lui somnoroasa si vocea usor ragusita. Ii placea ca se trezea inaintea ei si o saruta pana cand incepea sa se pisiceasca si sa deschida putin un ochi. Ii placea ca atunci cand adormea din nou, ii masa usor spatele si se juca in parul ei ravasit. Statea minute in sir sa o priveasca. Statea ore in sir in bratele lui. Zambind.
Le placea Vama. Ascultau Vama. Cantau Vama. Ii placea cand o tinea in brate si statea cu capul pe umarul lui in timp ce conducea. Noaptea. Ii placea noaptea. Orasul parea impacat,iar ei singuri. Putea fi ea. Puteau fi ei.
Hand in hand.
.
.
.
-Esti a mea, Mara!

Devastating

Iubirea chiar e “devastating”. La propriu si nu in modul frumos cu care ma obisnuisem pentru o perioada buna de timp. Simplu, dur, brut. Sentimentul e frumos, purtatorii il strica!

Love has to be devastating

Devastatoare, ravasitoare, tulburatoare pana la extaz, dar nu pustiitoare. Mereu la un pas de confuzie, totusi niciodata obscura. Incurcata, zapacita pana la metastaza, nelipsita de o orientare abstracta. Invaluitoare, ametitoare si amara ca un pahar de whiskey. Nelipsita, dar mereu indepartata. Dezastruos de imperfecta, simpla in complexitatea ei, usor diafana. Vijelioasa ca un uragan, te lasa fara judecata si fara vaz. Acaparatoare, nebuna, vulcanica, insetata, mereu zbuciumata. Asurzitoare pentru ei, muta pentru ceilalti. Dulce, linistitoare si racoritoare ca o ploaie de mai. Fierbinte. Nedreapta, partinitoare, razbunatoare, ucigatoare, totusi naiva. Completa.

Poveste de iarna – Mara si Mihai

[Ingropati in zapada pana la suflet, cu mainile calde, obrajii reci.]
-De ce-mi eviti privirea, Mihai? Odata te pierdeai in ochii mei ca intr-o prapastie fara capat si mi te aruncai in brate intr-o uitare de sine pe cat de dulce, pe atat de bolnava.
-Cred ca am incetat sa te mai vad. Mara, aminteste-mi cine esti!
-Nu stiu cine sunt; iti pot spune doar ca obisnuiai sa ma numesti “a ta“, eram iubita ta. Eram cea cu care nu te-ai fi jucat vreodata, cea pe care n-ai fi ranit-o-n veci, cea pentru care ai fi renuntat la tine. Insa, m-ai lasat undeva in varful unui deget, intr-un colt al ochiului.
-Dar nu te simt, nu te vad.
-Pentru ca m-ai uitat acolo. Aminteste-ti de mine! Aminteste-ti de ce ma iubeai! Aminteste-ti ca inca sunt cea a carei intreaga lume esti.
…
-Mara,te pierd?
-Nu ma pierzi, ne pierzi. Ne pierdem si e un drum cu un singur sens. Nu putem depasi, nu ne putem intoarce; putem doar sa inaintam. Ramane de vazut spre ce anume. Sper ca spre noi.
-Totusi, nu mi te-amintesc. Cine spuneai ca esti?
-Cea care te iubeste, Mihai. Sunt cea care te iubeste.

Si s-a-ngropat in iarna

E un fel de ceva in aer, un miros de galagie, mii de chestii ce zvacnesc direct din inima si se intrec prin artere. Competitia e acerba. Isi ridica usor nasul de un trandafiriu inghetat si priveste spre cer. Nu mai vazuse cerul de ceva timp; era albastru. Frumoasa culoare pentru un cer, gandi ea. Cine o fi potrivit culorile astea atat de bine? Dar cand o fi incetat sa mai fie toamna? Si cum de n-a observat ea marea trecere? Se gasi pierduta printe schelete de frunze si umbre de copaci. Cat de batrani or fi fost copacii aia? De fapt, la ce varsta poate fi un copac considerat batran? Sau poate copacii nu imbatranesc, poate iese viata din ei, asa, dintr-odata. Poate tot asa s-a intamplat si cu toamna – pur si simplu a iesit viata din ea cand un picior strain a strivit o creanga uscata. Trosc! Si apoi a venit iarna. Trecuse un anotimp intreg peste ea. Si brusc s-a trezit.
Si s-a-ngropat in iarna. Pana la genunchi, deocamdata.

Bittersweet november, you’re free to leave!

Ce ti s-a intamplat, copila? Ti-ai deschis si tu (in sfarsit) ochii aia adormiti si ti-ai dezlipit genele somnoroase? Ti-ai dat seama ca erai ultima care nu vedea iarna venind? Ai vazut ca toamna e pe sfarsite? O, cum o sa-ti amintesti de ea si cum o vei chema inapoi! Asa si?! Ea iti va rade nepasatoare in fata si te va pune sa o mai astepti un an. Si tu o vei astepta asa cum o faci mereu. O vei astepta stiind chiar ca e inca toamna. De ce?! Simplu: ai nevoie de o toamna care sa fie a ta, sa o simti ca fiind a ta, sa faca parte din tine.
Vezi?! Rade batjocoritoare. Stie ca putea fi perfecta, stie ca a fost la un pas de a fi. Dar nu, pe tine nu te intereseaza, asta e cartea ta din maneca. Ce daca n-a fost perfecta? A fost cea mai buna de pana acum. Ce daca trece toamna? Nu-i bai – vine iarna. Daca nici asta nu va fi perfecta, mai sunt anotimpuri, mai e timp, mai e iubire, mai sunteti voi.

Wanna bet?!

Venit-ai tu, toamna, dar mi-ai adus un gol in stomac si un gust amar in gura. Te rog, retrage-te cu fruntea sus cat mai poti si mai bate o data la usa. Si bate tare, sparge-o daca e nevoie, numai fii asa cum am nevoie sa fii. Si daca te incapatanezi si te opui vointei mele, tot degeaba; are EL suficient cat pentru amandoi. Suficienta iubire, suficienta caldura, suficienta fericire. Suficient cat sa ma faca sa uit ca te urasc ca nu esti a mea. Suficient cat sa-mi incalzeasca mainile reci in diminetile tale. Wanna bet?!

Dimineata cu tine

Vine o toamna in diminetile careia vrea sa se trezeasca tot in bratele lui. Vine o toamna in care vrea sa fie tot el cel care o face sa uite de frigul ce se intensifica de partea cealalta a ferestrei. Vine o toamna ale carei apusuri vrea sa fie doar ale lor. Vine o toamna de un ruginiu perfect; vrea sa vina pentru ei. Vine o toamna in care tot ceea ce vrea va depasi stadiul de dorinta si se va transpune in realitate. Pur si simplu o stie, o simte in aer. Miroase a fericire.

Dimineata

Ii prinse mana intr-a ei ca si cum ar fi vrut sa  o protejeze de frig, ca si cum ar fi vrut sa-si apere iubirea de inghet. De fapt, o facea pentru ca simtea o nevoie teribila sa-l stie al ei, sa-l simta aproape. Mana aia incetase sa mai fie a lui, era a ei, doar a ei, asa cum si ea ii apartinea lui in totalitate. Leneveau intre asternuturi si ascultau cum ploaia batea cu putere in geam. A nu, ploaia era linistita, era inima ei cea care batea cu atata putere.  Trebuie sa fi simtit si el, caci o stranse mai puternic in brate, o trase in sufletul lui si n-o mai lasa sa plece.