Si ploua, ploua, ploua

You took my heaaaart!

Pentru ca ploua si miroase a pamant umed, a iarba, a imbratisare, a tine. Pentru ca imi circula un dor de noi prin vene ca masinile pe autostrada.

alb-violet

Striga-ma! Haide, cu curaj! Cauta-ma!  Stii ca nu e nevoie sa ma gasesti, e de ajuns sa ma cauti. Spune-mi cat sunt de minunata!

Liliac alb-violet

E placut.
Mirosea a primavara. Mirosea a el.
Ii era dor..
Azi era mai proaspata ca niciodata,
Purta imprimat in piele un parfum discret de liliac.
Cel alb era preferatul lui.

In prima zi a lui martie
Obisnuia sa o rapeasca o dupa-amiaza intreaga-
O privea in ochi si ii lua mana intr-a lui,
Ea intelegea si il saruta sfioasa pe frunte:
Urmau sa zboare printre ramuri de liliac.
Cel violet era preferatul ei.

„Invata-ma sa zbor, iubitule!
Vreau sa fiu o pasare alba!”
Si el isi aseza increzator mainile in jurul mijlocului ei,
Ea isi odihnea capul la pieptul sau
Si se despindeau usor de iarba uda.
Si zburau, zburau, in sarutari alb-violet..

De toamna

Bai mi-e dor. Sincer. Mi-e dor de copilarie, mi-e dor de gradinita, de prima mea „dragoste” (asta se intampla pe la 5 ani), de prima mea cearta cu cea mai buna prietena pentru un baiat (aceeasi varsta). Mi-e dor de ziarul din care am citit primele cuvinte, de ziua in care am scris primele litere, de strabunicul meu (ii spuneam Mosu’ si el a fost cel care m-a invatat sa numar pana la 10, sa fac operatii cu adunari si scaderi, sa am incredere in mine si sa fiu ambitioasa. Pacat ca am pierdut fituicile pe care mi-am notat ultima lectie). Mi-e dor de ciresele alea bune pe care le are bunica in gradina, de primul meu jurnal in care scriam despre baiatul blond cu ochi albastri. Mi-e dor de prima oara cand am urcat pe scena si de mandria care se citea in privirea mamei; nu i-am mai dat prea multe motive de mandrie de atunci si de asta a fost un moment memorabil. Mi-e dor de perioada aia in care eram mica, draguta si visatoare si spuneam : Cand voi fi mare, voi fi cantareata! Si chiar credeam. Mi-e dor de iernile alea frumoase cu nametii de un metru care pe vremea aia erau mai mari decat mine si de omul ala de zapada pe care l-am facut impreuna cu mama in gradina, langa marul ala batran pe care l-a taiat tata acum 2 veri. Mi-e dor de prima zi in care mi-am tinut fratele in brate. Era atat de mic si urat si totusi stiam ca il voi iubi din tot sufletul. Mi-e dor de primul meu ghiozdan, chiar daca l-am urat pentru ca era roz, motiv pentru care i-am rupt fermoarul „din intamplare”. Ups! Mi-e dor de fericirea pe care am simtit-o cand am aflat ca Mos Craciun nu exista pentru ca mi s-a demonstrat ca aveam dreptate sa nu cred in el. Mi-e dor sa ii impletesc parul papusii in rochita verde cu palarioara alba. Mi-e dor de primii 10 ani asa cum la 20 imi va fi dor de ultimii 10. Mi-e dor si intotdeauna imi va fi dor de ceva. Dar stii de ce anume imi mai era dor? Sa prind rasaritul, sa stau in pat si sa ma uit pe geam. Si ghici ce? Asta fac. E  6 dimineata si eu nu am somn. A venit toamna si sunt bucuroasa. Nu mi-e dor de vara.